50 de ani. Și 1001 de povești
Blog

50 de ani. Și 1001 de povești

50 DE ANI. ȘI 1001 DE POVEȘTI

Sunt un tip norocos. Dar și un mare ghinionist. Norocos pentru faptul că am avut baftă să prind, din postura de slujbaș vișiniu, nu doar de suporter, două din cele trei titluri oficiale ale Rapidului, în 1999 și 2003. Ăsta da noroc! De ce ghinionist? Ufff, pentru că nu am prins și primul titlu. Cel din 1967. Nici ca slujbaș, nici ca suporter. Nu l-am prins din motive obiective și independente de voința mea. Pentru că atunci când eroii mei ridicau deasupra capetelor trofeul decernat campionilor, eu mă înarmam cu răbdare și mai așteptam timp de doi ani ca să mă nasc.

Sigur că acel titlu “ratat” avea să se transforme în obsesie. Pentru mine devenise un fel de Fata Morgana vișinie de care nu mă puteam apropia. Doar să citesc biblia noastră  “Glasul roților de tren” și vechile programe de meci colecționate cu grijă nu mă mulțumeau decât parțial. Totul îmi aducea doar a povești ale Șeherezadei care mă făceau să visez frumos și să mă trezesc nervos. Dar șansa mi-a zâmbit din nou. Am cunoscut o parte dintre eroi. Motroc, Lupescu, Rică, Năsturescu, Greavu, Pop, Codreanu, Neagu. Ce personaje, ce oameni! Le ascultam fascinat poveștile și îi atingeam pe furiș ca să fiu sigur că totul e aievea și nu visez, iar ei sunt reali. Eroii mei frumoși!
Închideam ochii și îmi construiam un puzzle vișiniu din piese fabricate chiar din poveștile lor. Cu Maria Tănase în tribunele arhipline din orașul gazelor, cu lacrimile lui nea Tinel Stănescu, cu marșul triumfal al suporterilor pe traseul Ploiești-Giulești, cu tinerii împodobind bătrânul Pod Grant cu ghirlande din flori, cu miile de suporteri așteptându-și idolii în fața stadionului pustiu, cu autobuzul cu numărul 31-B-1150 parcat în fața hotelului Astoria și având o formă diformă după ce oamenii se agățaseră de el ca strugurii pe ciorchine în drumul spre Capitală. Și, în fine, cu jucătorii celei mai frumoase echipe din lume, RAPID, ieșind din restaurantul Astoria și dansând cu suporterii în ploaia de vară.

Iată că au trecut 50 de ani de la acel minunat 11 iunie 1967. Și, cum spuneam, sunt un ghinionist pentru că eu nu l-am prins. Dar repet sunt și un norocos. Pentru că am avut șansa să ascult 1001 de povești fabuloase. Iar apoi să îi iubesc pe Răducanu, Andrei, Lupescu, Greavu, Motroc, Coe, Ștefan, Costea, Dinu, Jamaischi,Georgescu, Năsturescu, Ionescu,Dumitriu, Neagu, Codreanu, Kraus, Mitroi, Valentin Stănescu și Victor Stănculescu până atunci când Universul se va sfârși!

 

Lucian Ionescu

2 Comments

  1. George spune:

    imi amintesc fiecare minut al fiecarui timp petrecut pe si langa Giulesti, pe sau langa 23 August sau Republicii. Inca de pe vremea lui Tache Macri, aveam doar cativa ani. Si apoi o groaza de amintiri , cu golul cu ceafa al lui Puiu Ionescu cu Dinamo, pe 23 august prin 1963, cu golurile din foarfeca tot ale lui Puiu Ionescu, cel mai important in penultima etapa cu Timisoara, la 2-0 inainte de marele meci de la Ploiesti; cum am pierdut campionatul cu gol din corner al lui Dridea II, cu meciul pierdut cu Foresta Falticeni la 3 zile dupa ce am iesit campioni; cu inca mii de amintiri. Dar vreau si prezent si viitor, nu vreau numai trecut. Din pacate insa au disparut si echipa si Giulestiul… tare mi-e ca el nu va reveni cui trebuie… si atunci se va pierde si urma de speranta… timpul ne va arata daca soarta tine cu cei buni
    sau cu cei rai! ca pana acum, cam vedem raspunsul, la vremuri noi tot… ei (adica dinamo si steaua pardon… cum i-o chema…)

    1. Cum se obișnuiește să spunem printre rapidiști: speranța moare ultima! Noi încă sperăm și de aceea luptăm. Pentru păstrarea vie a spiritului Rapidului, pentru recuperarea identității și pentru revenire.

      Cu stimă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *